Pentru noi e uşor, pentru cei care ne iubesc e greu

Asta e o parte sensibilă a „meseriei” de pilot de curse. Nouă nu că nu ne este frică de moarte, ştim cât de periculos este ceea ce facem, doar că încercăm să fim cât mai buni, ca procentajul de risc să fie cât mai scăzut.

În fiecare an, când termin cursele, spun aşa: Am mai trăit un an! Poate sună sumbru, dar este adevărul.

Puţini dintre noi sunt intr-atât de cerebrali încât să se oprească acolo unde riscul devine prea mare.

Este drogul meu. Nu pot trăi fără asta. Îmi trece prin vene şi singura dată când simt ca traiesc cu adevarat este atunci când pericolul e cel mai mare.

Ştiu cât de riscant e, ştiu cât de aproape sunt de pericol şi de fiecare dată mă întorc ca un nebun să îmi iau doza. În 23 de ani am învăţat să elimin riscurile inutile şi să stau în procentajul de risc iminent.

Pentru mine e uşor, sunt acolo, sunt implicat. Mă gândesc că nu mi se poate întâmpla mie şi mă focusez doar să vizualizez podiumul.

Dar pentru cei care ne iubesc, pentru cei de pe margine… e groaznic. Noi avem adrenalina în sânge nu simţim nimic, dar ei trăiesc pericolul înzecit.

În cazul în care există un incident, secundele alea pentru ei devin ore. Până în momentul in care afla exact care este starea ta, timpul devine un chin, un chin care pentru unii e prea mult.

O bună perioadă de timp, tatăl meu mergea cu mine la toate cursele. Niciodată nu a urmărit o cursă de-a mea. Înainte de start fugea în paddok unde fuma un pachet de ţigări, transpira două găleţi şi stătea la telefon cu mecanicii care erau pe linia boxelor.

În schimb, pentru noi liniştea pe care ţi-o dă faptul că ştii că există acolo cineva care are grijă de tine, orice ar fi, e de nepreţuit.

Doamne ajută!