Cum să strici un moment. Am făcut ce nu credeam că o să fac

Pe modelul „am făcut ce nu credeam că o să fac”, m-am aruncat cu parașuta. Dar sincer saltul propriu-zis este cea mai mică problemă din toată povestea asta.

Situația este în felul următor: în noua noastră emisiune, în care lucrurile degenerează ușor uneori, Victor Slav a venit cu o provocare pentru mine și pentru Giani Kiriță.

Zis și făcut, ne-am întâlnit într-o zi de joi undeva în oraș, respectiv la Kanal D, de unde am plecat legați la ochi undeva. Habar nu aveam ce se va întâmpla exact.

Povestea începe pentru mine cu o seară în urmă când știam că urmează a doua zi să avem o surpriză. A început să mă apuce panica. Dacă mergem undeva și trebuie să băgăm mâna în șoareci, șerpi sau alte alea, dacă mergem să mâncăm gândaci, dar dacă și chiar dacă mergem să sărim cu parașuta, eu ce fac? Am rău de înălțime. Panică! Ce fac dacă o să sară Giani și nu sar eu? Și uite așa, gânduri și gânduri, unul peste altul și energie consumată în direcția greșită.

Cumva am reușit să adorm și să ajung în momentul în care eram legat la ochi. De aici, Dumnezeu cu mila.

Ca atare, pe modelul „de ce ți-e frică nu scapi”, am ajuns în momentul în care am fost dezlegat la ochi și am văzut un avion roz.

Nu a durat mult până am înțeles și noi de ce suntem acolo, așa că Giani, într-un exces de bărbăție, a zis: eu nu sar! Mingea fiind acum în teren la mine miza era mare, mai mare ca frica de înălțime. De data asta era frica de a mă face de râs. Așa că în inconștiența care mă caracterizează, am zis da.

De aici pana a fi in avion legat in hamuri cumva a fost un drum scurt dar care mie mi s a parut interminabil si in care as fi zis odata la 15 sec gata renunt. Sincer nici acum nu stiu, poate faptul ca daca imi spui ca nu pot face ceva , o sa o fac razand sau poate ca dupa o varsta imi traiesc viata  dupa intrebarea:  hai sa vedem ce se intampla daca?

Am ajuns în avion.

Avionul decolează și ajunge în 15 minute la 4000 de metri altitudine. Cam de pe la 2000 de metri frica s-a transformat în panică, la modul că eram alb la față, vorbeam incoerent și căutam o scăpare. Nu o găseam.

Cumva am supraviețuit și am ajuns la 4000 de metri deasupra pământului și aici s-a întâmplat. S-a deschis ușa avionului și am realizat că eu în viața mea nu am fost într-un avion cu ușa deschisă și ce crezi, din ăsta urmează să și sar. Așa că am început să mă agăț de orice și oricine doar să nu sar din avion.

Târziu. Până să găsesc o soluție, deja eram pe ușă, afară.

Aici, șoc, șoc, șoc… nu mai puteam să vorbesc. Încercam să zic că gata, s-a dus bărbăția, nu mai vreau să sar. Ceva de genul „HELP, HELP ME, PLEASE!”, dar până să strig eram în aer deja.

Cum să te comporți acolo? Că ce crezi, nu am mai zburat niciodată, iar la 3 secunde după ce am zburat pe ușa avionului afară, m-a lovit.

Era liniște. Doar mă bucuram de unul dintre cele mai tari lucruri, pluteam, eram liber, era un sentiment atât de mișto încât nu voiam să se termine niciodată.

Nu știu exact cum am ajuns la sol dar știu că a trecut totul atât de repede încât voiam să mă urc din nou ân avion, să sar din nou și atunci m-a lovit din nou… Cum stricasem eu un moment, cum exact lucrul de care îmi fusese frică a avut momentul cel mai redus de frică. Tot ce precedase acest moment a fost plin de frică și exact momentul de care mă temeam era cel de care m-am bucurat cel mai mult.

Ce specie ciudată suntem… Avem tot felul de trăiri înainte de un moment pe care îl așteptăm și atunci când el se întâmplă realizăm cum ne-am pierdut vremea cu gânduri negative și că nu aveam nevoie de niciun consum sentimental.

Oameni să fim!

Adaugă comentariu