Când dragostea cere liniște

Acum trei ani, începusem o viață nouă în Sibiu, după ce primisem o ofertă de job, pe care am acceptat-o.

Oraș superb, în care nu aveai cum să pierzi ore în trafic. Cu prietenii „lăsați” la București, drept urmare: ce să faci cu atâta timp liber?

Își face Ioana mea abonament la o sală despre care auzise că are super dotări, atât benzile, bicicletele cât și stepperele aveau plasme încorporate (ceva destul de nou acum 3 ani).

Simțindu-mă plină de energie pentru un antrenament cardio, mă echipez încântată cu o pereche de căști, pentru a le conecta la aparat, să ascult muzică pe MTV; cum altfel să fi speriat caloriile decât dând muzica la maxim.

Între timp, ca toate femeile, scanasem și asistența din sală, ba chiar făcusem și un top în minte: „ăla are ochi frumoși, dar e ponei” / „ia uite-l și pe ăla, ca Johnny Bravo în spate, a uitat că are și picioare”… ş.a.m.d. Bineînțeles că era și „ăla fain”. Și după vreo două melodii în care încă mă simțeam ca o gazelă pe bandă, pe cine văd că se apropie? Pe „ăla fain”! Cred că nici medaliații de la J.O. nu își îndreaptă spatele pe podium, cu așa precizie cum am făcut-o eu; Țeapănă!

A ajuns lângă mine și mi-am scos politicos căștile, la care el îmi spune:”Scuze… poți, te rog, să dai muzica mai încet? Că se aude în toată sala…” (headshot) Mufa de la căști era de vină, nu o căscată.

P.S.: E cât se poate de adevărată faza, poate chiar în asentimentul celor care m-au luat de fraieră și le-a părut rău după, pace vouă! Chiar sunt!

Un articol de Ioana State